Ce are el și nu am eu? Cam asta ar zice satul meu natal, pe care l-am lăsat
în urmă fără regrete atunci când am luat calea orașului, ca mulți alți tineri
plecați la școli înalte să-și împlinească destinul. Ce m-a atras atât de
irezistibil înapoi spre alt sat, după ce, de ani întregi, am încercat să prind
rădăcini la oraș?
La vremea primei noastre întâlniri, acum peste un sfert de veac, văzut cu
ochii unei tinere orășence în devenire, care oricum trăise într-un sat mult mai
mândru și mai civilizat după reperele lumii moderne, satul Scurta nu avea
niciun atu al lumii civilizate: greu de reperat din șoseaua europeană fără
indicațiile unui localnic, accesibil pe jos sau cu vreun mijloc de transport
(căruță, mașină, bicicletă etc.), pe un drum de țară prăfuit și prăfuitor care
părea nesfârșit străbătut pe jos. Pentru oricine trebuie să ajungă până "la deal", în susul satului, Scurta e lungă cât o zi de post, pentru că are vreo 7 kilometri până la ultimele case. De acolo, de sub poala pădurii, au făcut un salt de câțiva kilometri părinții socri când s-au căsătorit și s-au mutat la casa lor. Azi, drumul ăsta, care începe de la un nou reper în peisajul zonei (silozurile de la Grup Șerban, după singura cale ferată pe europeana spre București), se simte mult mai ușor, când te deplasezi altfel decât pe jos, dar tot e greu navetabil și dezarmant de lung.
Varianta de scurtare a rutei spre și dinspre Scurta e "peste deal", venind de la Orbeni, luându-te la trântă cu un deal nemilos
de abrupt. Și totuși, zeci de ani s-au scurs pe deal scurtenii navetiști, mai ales
diminețile și serile, spre gară, iar în zile de sărbătoare, tinerii care mergeau la discoteca din comună, străbătând kilometri întregi, în orice anotimp. Asta era firescul locului, pentru că nu aveau altă realitate la care să se raporteze. Un scenariu cunoscut în mii de alte sate românești, și mai rupte de lume decât al nostru. A fost și Golgota mamei soacre, doamna Ioana cum o știe toată lumea, care reușea, miraculos, să rămână ca scoasă din cutie de la baza dealului la Scurta și până la școala de la Orbeni, unde a făcut naveta ani buni.
Pentru mine, drumul acela peste deal, bătut la prima
vizită la viitorii socri, a fost unul dureros de lung și anevoios.
L-a salvat pitorescul peisajului, cu flori de câmp/deal îmbietoare și vii
nobile care se alintau în soare și promiteau recolte bogate. Iar satul, de la
prima vedere, m-a cucerit cu acel ceva inefabil, care l-a strecurat în mintea
și inima mea pentru totdeauna. A fost dragoste la prima adiere de parfum de salcâm,
pe care am simțit-o în timp ce pașii mei au luat-o aproape singuri la vale.
Coborâșul acela eliberator l-am repetat de zeci de ori în anii următori, până
am ajuns pe ulicioara noastră dragă, de unde casa părintească a lui Adelin era la doi pași.
Au fost prea puțini anii în care am bătut drumurile alea, mă gândesc acum, dar
atunci nu era o încântare, pentru că ajunsesem să fac, la fiecare drum, o
reacție alergică cutanată destul de serioasă. Odată ce am avut mașina personală, nu s-a mai justificat să consumam timp și energie făcând 3 ore pe drum...cu autobuzul, trenul, pasul... Copiii
mei nu au străbătut niciodată drumul complet de la gara Orbeni la Scurta...de
fapt, Codrin încă nici nu a mers vreodată cu trenul...Ca el sunt zeci de tineri
și copii care nu au descoperit niciodată farmecul drumului peste deal, de la
Orbeni și aud doar din poveștile părinților și ale bunicilor...cum mergeau, pe
vremuri, dintr-un sat în altul...și la oraș. Cu timpul, a venit asfaltul, un
salt în timp și o încurajare pentru și mai multe mașini să atingă cele mai
îndepărtate colțuri ale satului. Azi copiii merg la școală cu autobuzul școlii,
navetiștii cu rata/microbuzul care are curse regulate, căruțele sunt o raritate
și mașinile sunt la ordinea zilei în majoritatea familiilor. Partea bună este
că ulicioara pe care se profilează prima clădire din gura satului venind de
peste deal (și ultima construită – Ferma Morărașilor) e mult mai rar străbătută
la pas, din când în când de căruțe și tractoare, ceea ce ne ferește de ochii
prea curioșilor și de zgomotul unei căi de acces prea circulate.
La prima plimbare de recunoaștere a zonei, mi-a tresărit auzul la susurul
unui pârău care trece atât de discret de-a lungul întregului sat încât ai putea
să îl treci total cu vederea, dacă nu ai observa, din când în când, podurile care
îl străbat și nu s-ar întrece pe alocuri cu drumul șerpuitor...Un pârâu care a
reușit în anii ‘90, la o rupere de nori, să se învolbureze atât de tare încât a
luat la vale zeci de case și așa au ajuns strămutate în câmp deschis la Orbeni. E un
episod dureros în istoria satului și parcă deja șters și din memoria colectivă.
Ce se vrea imprimat însă în memoria oricui îl vizitează sunt dealurile molcome
cu pâlcuri de pădure sau vii, presărate printre oaze de verdeață, care se
înalță de-a parte și de alta a pârâului și întinse ademenitoare până spre
pădurea mare din fundul Scurții, despre care merge vorba că duce tocmai la
Onești.
Pădurile m-au atras dintotdeauna și mi s-au părut intangibile, pentru că le-am
privit toată copilăria, profilate, în zare, peste apa Bistriței care străbate
marginea satului meu natal. Aici, treci pârăul și ajungi la pădurea de salcâm,
o iei pieptiș peste izlaz și ajungă la cea de stejar, fag, brad și ce îți
mai trece prin minte. Pentru săteni, nu prea cred că are farmecul care mă
cuprinde pe mine. E doar locul de unde vin lemnele de foc, ciupercile de toate
soiurile, mistreții care le distrug recoltele. De altfel, pentru cei care au rămas după exodul masiv spre oraș și spre alte țări, traiul în sat tot nu e ușor. În partea de jos a satului, mai mult vârstnicii mai trec alene spre ogoare, vii, spre biserică, dispensar sau magazin...Îi vezi duminica la porți, la taifas cu vecinii, din ce în ce mai puțini și mai troieniți de ani. Ruptura e puternică față de partea de sus a satului, care răsună încă de glasuri de copii, care respiră în alt ritm, mai plin de viață. Părinții tineri pleacă la muncă, sezonieri sau zilieri, fac naveta la oraș, se întorc să își clădească case mai trainice, se iau la întrecere parcă între ei și ți-e mai mare dragul să îi vezi gătiți și ciripitori, adunați la zile mari.
Mi-ar plăcea să descopere cât
mai multă lume cât de frumoasă e zona asta și cât de mult ar avea de oferit
unui turist, dar nu a avut nimeni inițiativa până acum să pornească o pensiune
agroturistică și să valorifice potențialul turistic al locului. Până atunci, ne bucurăm să îl vedem păstorit de edili gospodari, care îl
racordează tot mai mult la civilizație (cu drumuri asfaltate, școli și
dispensar nou, rețea de apă, în viitorul apropiat rețea de gaz etc.).
Și noi vom încerca
să punem Scurta pe hartă, în alt fel, prin Ferma Morărașilor, un loc în care
vrem să scriem o poveste cum n-a mai fost pe meleagurile astea. Pornită de la
stadiul de lutărie și groapă de gunoi a satului, livada morărească a luat
contur an de an, devenind colțul nostru
de rai, unde ni s-au înfipt atât de adânc rădăcinile, încât s-au păstrat
puternice chiar și la mii de kilometri distanță. Locul ăsta căruia nimeni nu îi
dădea vreo șansă de a fi vreodată roditor a avut constant un maestru vrăjitor – tata
socru – care și-a uimit mereu vecinii care obișnuiau să spună că...și dacă pune
ceva în piatră, tot răsare ceva din ea. Și-a mai avut o zână bună – mama soacră
– care l-a sprijinit și i-a hrănit dragostea de natură de peste 50 de ani
încoace. Noi am fost ani întregi doar admiratori ai florilor în primăvară și
culegători ai poamelor în toamnă...Între astea două, nu prea ne interesa câtă
muncă era și cine o făcea...Am sporit însă terenul cumpărând câteva parcele de
la moștenitoarea unui vecin și așa am ajuns să avem și propriul nostru red
(păduricea visurilor mele). De deal nu am scăpat, pentru că toată grădina și livada e tot un deal...dar e dealul nostru și abia așteptăm să îl urcăm când tragem la țară.
Acum zece ani, după un reset total în viața lui
Adelin, a venit momentul de cotitură când, implicarea lui nu a mai fost doar să
îl ducă pe tata, ocazional, la piață să își desfacă produsele, ci a devenit,
treptat, el însuși...fermier. Trebuia să fie ceva pasager, până își relua activitatea
de până atunci, întreruptă din motive medicale. Nu a fost așa. Dimpotrivă, s-a
activat pasiunea mai veche pentru tot ce ține de natură (că doar e licențiat în
biologie), a mai cochetat cu un curs de pomicultură, a făcut un master in
valorificarea produselor biologice, și-a luat un atestat de producător, apoi un
certificat de cofetar-patiser...și fiecare s-au legat și au dus, firesc, spre transformarea lui în administratorul de astăzi al Fermei Morărașilor. Adesea invidiat de prietenii
care îl văd ca pe un norocos care își permite luxul de a face ce îi place, nu e nici pe departe un boieraș (cum îi place să se alinte) care duce o viață
boemă, lenevind la umbra pomilor și așteptând să descopere vreo nouă lege a
fizicii.
Vă poftim să îi faceți o vizită de cum se zburătăcește vremea prin
februarie să îl vedeți la lucru, robotind din zori și până seara. Și veți vedea
că el, scurteanul prin naștere, este cel care face cu adevărat diferența,
pentru că are tot ce nu putea să aibă niciun alt cuceritor al inimii mele. Sau
poate veniți chiar peste deal, dinspre Orbeni, pe ulicioară, la vremea când sunt salcâmii în floare, să simțiți și voi,
ca mine, chemarea irezistibilă a Scurții.
